Anormalitatea ca normal

In urma nu cu mult timp, eu si cu frate-miu, am reusit sa achizitionam niste imobile in Bucuresti. Nu a fost foarte simplu dar, nu mai intru in amanunte, treaba s-a finalizat cu succes.
Aici intra in decor taica-meu, un fost constructor al societatii socialiste, din fericire adaptat perfect societatii capitaliste aparute ulterior. Omul are obiceiul de a pune intrebari. Una din ele a fost daca am declarat imobilele la impozite si taxe, in termeni stiintifici daca „am deschis rolul”. Raspunsul a fost, evident, nu. „Vedeti ca aveti la dispozitie nu stiu cate zile sa depuneti declaratiile si…cutare nu stiu ce…”.

Eu fiind un locuitor al estului extrem al Uniunii Europene ajung mai greu la capitala. Asa ca profit de concertul lui Ozzy Osbourne si plec cu o zi mai devreme, astfel ca vineri planificam, eu si frate-miu, sa mergem sa depunem…hartiile.

Vinerea incepe cu deplasarea spre Grivita unde stiam noi ca e un sediu al impozitelor si taxelor din sectorul 1. Ajungem acolo. La singurul ghiseu deschis era coada. Ne scuzam fata de participantii la coada si ne bagam in fata sa intrebam. „Rolul se deschide la centru in Barbu Vacarescu” ne arunca o cucoana de partea cealalta a ghiseului.

Plecam spre „centru”. Parcatul ne ia vreo 20 de minute. Acolo unde trebuia sa fie sediu respectiv, nu era. In schimb se dezvolta un santier. Intrebam un paznic. Ne arata o cladire la orizont. „Cica ar fi acolo!”.
Avea dreptate. Acolo era.

Intram inauntru. Aglomeratie. Procedura era sa luam un bon de ordine si sa asteptam. Fiecare birou avea un afisaj electronic unde aparea numerele celor care statea la rand. La biroul unde-ti apare numarul te duci si-ti rezolvi problema.
Luam bonul 152. De-abia se ajunsese la 98. Ne invartim vreo jumatate de ora. Mergea greu tare. Hotaram sa mergem prin zona sa bem o cafea.

Gasim o crasma. Ne apucam de ciugulit. Hai o cafeluta, hai o apa minerala. Dupa un timp merg sa vad care-i treaba cu randul. Nasol tare. De-abia 110. Dupa o ora. Era clara treaba. Aveam de asteptat. Ne bagam pe beri. Mai trece o ora. 124. Ma gandeam ca in ritmul asta ma prinde Ozzy la rand.
Hotaram sa mergem acasa si sa venim in doua ore. Zis si facut.

Ne intoarcem dupa o ora jumatate. 172. Probabil multi cedasera nervos si si-au bagat picioarele. Altfel nu-mi explic cum s-a ajuns asa repede la numarul ala. Sa-si fi facut treaba angajatii de acolo foarte eficient? Exclus!

Frate-miu gaseste o bresa la un birou cand se ridica un cetatean si se baga cu dosarele. Acolo era o duduie cam acra. „Ce numar aveti?”.„152”zicem noi. „Aaaaa, pai trebuie sa luati alt bon. …Si nici n-ati nimerit unde trebuie…”. Desi frate-miu incearca niste parlamentari, nu reusim sa facem nimic. Singura sansa era sa luam din nou un bon de ordine. 248! La birouri se ajunsese la 176! Simteam ca ma ia dracu’ de nervi. Nu aveam de facut altceva. Asteptam.

In timpul petrecut acolo am observat tot felul de oameni cu tot felul de probleme. Dar si comportamentul functionarilor. Nu a fost greu sa vezi ca nu toti cetatenii stau la rand. Daca te stii cu vreun sefulet esti salvat. Asta ii susoteste la ureche unuia din functionari care blocheaza numarul de ordine si face un semn discret catre cetateanul privilegiat. Care, evident, se aseaza pe scaun.
Urmarind angajatii, imi dau seama ca cel mai slab pregatit era duduia pe care o acostase frate-miu. In spatele ei statea un fel de sefa cu care se consulta in permanenta. Ceilalti isi vedeau de treaba lor.

Recunosc ca traiul intr-un oras mare iti aduce avantaje. Dar cand trebuie sa-ti rezolvi diverse probleme cu organele de stat, cel mai bine e intr-un oras de provincie. Pentru ca in mod cert gasesti pe cineva cunoscut care lucreaza acolo. Sau cunosti pe cineva care cunoaste pe cineva care lucreaza acolo. Si, contra unei cutii cu bomboane, ciocolate, un pachet de cafea, un rest neridicat de la o suma pana intr-o suta de lei, toate se rezolva. Nu ai toate hartiile? „Nu-i nimic! Mi le aduceti maine!”.

Aici, la capitala, nu cunosteam pe nimeni. Eram simpli muritori asteptandu-ne randul spre rai sau iad. Asta depinzand de angajatul unde nimeresti.

Portarul inchide biroul. Cu noi inauntru. Pe la 5 si ceva apare si numarul nostru la unul din birouri. Din ciclul „toate mi se intampla numai mie” nimerim la tampa aia care habar n-avea pe ce planeta traia.
Ii explicam speta. Pare ca intelege. La un moment dat se intoarce si se consulta cu sefa. Ne intreaba unde sunt sotiile noastre. „Poftim?”„Pai trebuie sa fie si ele prezente!”. „De ce?” intrebam noi, niste naivi inca in viata. „…Pentru ca in actul de proprietate scrie cutare casatorit cu…cutare…”. „Si?„Trebuie sa fie de fata”.

Recunosc ca nu am citit legea respectiva. Dar ma intreb si eu, daca pe actul respectiv scrie ca eu sunt proprietar, ce treaba are nevasta-mea? Imi inchipui ca in caz de …ea are dreptul la 50%, imobilul fiind obtinut in timpul casatoriei. Ok. Dar proprietarul sunt eu! Si in plus de asta am completat niste declaratii! Daca eu declar ca sunt un rinocer sau ca ma cheama Conan Barbarul sau orice altceva, ceea ce nu era cazul, raspund in fata organelor legii! Inseamna ca am declarat altceva decat ceea ce exista in realitate si e fals in declaratii!

Aia imi zice ca daca nu sunt prezente doamnele macar sa fi avut imputernicire de la ele. Chiar scrisa de mana!
Ma enervez. Tare. „Crezi ca era asa greu sa-ti fac o imputernicire in timp ce asteptam aici si sa o semnez eu in locul nevestei?”.
Tampa ii cere ajutorul sefei. Aia nu se baga. O baga pe proasta la inaintare. Incepem discutii. Inutile.

La un moment dat ma ridic si-i zic lui frate-miu sa plecam. „Nu mai declaram nimic! Alta zi nu mai pierd pentru problema asta. Daca statul crede ca am facut ceva in neregula are tot dreptul sa ma sanctioneze!”.

Idioata se inmoaie. Ii scrie lui frate-miu pe un biletel numele ei si ii zice sa vina oricand fara sa stea la rand! Si sa-i las eu imputernicire pentru toti!

Am iesit afara si m-am calmat rapid. Desi initial imi venea sa pun mana pe molotoave.  Dar,  probabil ca sunt mult prea obisnuit cu chestii din astea. Imi dau seama ca in tara in care traiesc treaba asta e normala. Adica e normal sa nu poti sa depui niste declaratii pe baza carora tot tu platesti un impozit. E normal ca statul sa-ti dea muie din orice pozitie.
Tot ce in alte tari e considerat anormal, in patria noastra a devenit normal.

Anunțuri
Explore posts in the same categories: Chestii

Etichete: , , , ,

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.

2 comentarii pe “Anormalitatea ca normal”

  1. Arhanghel Says:

    Din pacate „Romania stat normal” a devenit o utopie. Cel putin pentru generatia noastra, a celor trecuti de 40 de ani.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: