Ba…nul.

In ultima vreme, adica de vreo doua luni incoace avem o gasca de treaba la firma. Comenzile curg iar noi, angajatii, ne cacaim sa-i multumim pe toti. Ca nu reusim de fiecare data, asta nu face obiectul acestei postari.
Asa ca dimineata, la birou, nimeni nu mai are rabdare pana iese cafeaua de la filtru. Toti vor sa soarba lichidul negru cat mai repede si sa plece la treaba.

Langa birou s-a deschis de vreo doi ani un jeg de magazin cu rafturi de fier si marfa pusa pe jos. Aici am gasit un automat de cafea unde pe la 8 dimineata in jur de 5 persoane uneori chiar 6 facem coada. Desi personal prefer cafeaua la filtru, ibric, cratita sau la orice altceva, nu am incotro si ma inscriu in tendinta de a ciuguli posirca de la automat. Nu de alta dar e printre putinele momente cand pot sa stau de vorba cu colegii mei de job.
La magazin deservesc doua fete. Una e chiar normala. Cealalta e tampa de-a binelea. Eu nu am avut probleme cu ea desi colegii mei mi-au spus de cateva ori ca au avut ceva deficiente de comunicare cu fata. De fapt, ceva in neregula cu ea mi s-a parut de vreme ce asta vara am gasit-o taindu-si unghiile de la picioare pe o lada de de struguri.

Ieri dimineata ma infiintez la magazinul jepat cu gandul abject de a schimba un leu si cincizeci de bani intr-o fisa de introdus in automat. Dar cand ma uit in portofel imi dau seama ca o colega de apartament imi cheltuise toti banii, cu o seara inainte. „Nu-i nimic!” imi zic. „Voi apela la rezerva de maruntis”.Si imi golesc portofelul de monede pe tejghea.

De serviciu era …tampa.

Numar banii. Se parea ca erau chiar un leu cincizeci. Numai ca erau o multime de monede de un ban. Cum ajunsesera in portofel, habar n-am. Probabil ca ii primisem rest.
Tampa se uita la mine si imi zice „-Astia de un ban nu pot sa-i primesc!”. Raman oarecum perplex. Si cum e normal intreb „-De ce?”. „-Pentru ca nu ma lasa sefa!”. Eu insist in tampenia mea „-Nu inteleg.” „-Sefa nu poate sa-i schimbe la banca si nici clientii nu vor rest in monede de un ban.”
Ca sa nu ma tampesc si eu de tot o las balta si-i spun ca vin mai tarziu sa-i aduc zece bani.

Imi dau seama ca virusul numit „tampenie” circula cu foarte mare viteza si loveste o patura tot mai larga de categorii sociale.

De fapt, vorba unuia, „ori suntem tampiti ori nu mai suntem…”.